O alta lume

Era noapte si o liniste de nu auzeai nici greierii. Insa aceasta liniste nu dura mult, caci intr-un satuc o casa lua foc, ce ii trezi pe toti.
O umbra mare trecu in fuga prin satuc, sesizand un pericol.

Flavia

O alta noapte cu luna plina care incepuse sa devina obositoare si ma ghemuiesc in culcusul meu, pana imi miroase a fum si ridic capul, observand ca luase o casa foc in satuc. Apoi am auzit si un planset de copil si incep sa devin alarmata ca ar putea pati ceva. Satenii nu au aveau prea multa minte, stand si certandu-se in loc sa aduca macar o galeata cu apa, iar cand ajunsesem in fata locului, casa ardea ca o torta, dar continuam sa aud scantecele copilului si urletele mamei. Norocul meu era ca era intuneric si am sarit peste o grinda in flacari, inainte sa cada pe mine. Am alergat decat repede puteam si infasc pruncul cu dintii, dupa ce il gasesc in dormitor, sau ce mai ramasese din el. O oglinda sparta arata un lup mare, gri. Eram eu transformata in varcolac si apoi sar pe fereastra in mijlocul satenilor.
Mama isi ia pruncul si in loc sa ma lase sa plec, incercau sa sara cu totii pe mine.
"Lupul, lupul", strigau ei si incercand sa ma prinda. Atata prostie nu mai vazusem in viata mea si imi pierd umbra intr-o padura intunecoasa, unde puteam fi in siguranta.
Oamenii, oftez si inchid ochii, fiindca nimeni nu ma intelegea.

De pe culmea unui deal am urmarit intregul spectacol. Am intrat in sat. Purtam o pelerina care ma ascundea complet fata de ochii curiosi. Fusese o zi lunga si pentru mine, asa ca aveam nevoie de odihna, dar cu toata forfota din sat nu aveam sa gasesc prea curand un han la care sa stau. Ca sa sting focul, am invocat un nor deasupra satului, iar la scurt timp incepu ploaia. Dura atat cat sa stinga flacarile.
Speram ca satenii sa se duca fiecare la casele lor. Femeia careia ii luase casa foc avea multe rude care se oferira s-o ajute, asa ca nu trebuia sa-i port de grija. In loc sa se linisteasca, satenii incepura sa chefuiasca. Muzica era data la maxim. Se pare ca nu avea rost sa caut odihna in acea noapte acolo. Am pornit mai departe la drum, prin padure.

Ma aflam intr-un sat. Cand ajunsesem in acel sat stinsesem focul folosindu-ma de elementul apa. Apoi alerg upa varcolacul pe care il vazusem. Imi era mila de el printre oamenii fara minte. Il ajung din urma si fara teama ma apropii de el sa il mangai. Nu stiam daca e fata sau baiat, nu stiam daca e lup sau varcolac, insa stiam ca nu mi-ar face nimic rau.

Simt cum cineva incearca sa puna mana pe mine si deschid ochii, vazand o creatura ciudata care zbura. Am marait, caci nu suportam sa fiu atinsa si am inceput sa alerg undeva sa nu mai fiu vazuta. Nu aveam de mila.

Prin fata mea trecu varcolacul care salvase copilul. Parea furios. Nici nu stiu daca ma observase, sau daca o facuse, preferase sa ma ignore. Am mers mai departe. Simteam ca noaptea asta avea sa fie ingrozitor de lunga.

Insa eu care puteam zbura, ma tin dupa varcolac fara sa il perd din vedere.

Drumul imi aparea din ce in ce mai incetosat, probabil din cauza ca nu-mi mai puteam tine ochii deschisi de oboseala sau din cauza unei ploi reci si marunte, sau puteau la fel de bine fi ambele variante. Am iesit de pe drum ca sa caut un copac in care sa ma catar, dar niciunul nu parea suficient de inalt. Am mai cautat o vreme si in final, am gasit unul potrivit. M-am apropiat de el si am gasit o cabanuta. Nu o puteai vedea decat daca te apropiai de trunchiul copacului si din toate partile era inconjurata de crengile lui.
Am intrat inauntru. Era intuneric bezna, dar nu era nimeni. In podea era un fel de deschidere, semn ca acolo putea fi aprins un foc. Am iesit din nou afara si am adus niste lemne, pe care le-am aprins. Dupa ce m-am incalzit putin, am mancat niste paine, apoi m-am ghemuit intr-un colt al cabanutei si am adormit.

-Lasa-ma in pace! Nu ai altceva de facut sa ma urmaresti? Ii string fiintei ridicole inaripate.

-Hei! Nu vreau sa iti fac nimic rau. Am vazut cm te tratau acei oameni. Nu ai decat sa ramai aici si sa risti sa fi ucisa. Eu nu vroiam decat sa iti adresez o invitatie. Daca vei veni intr-o padure din regatul meu vei avea o viata linistita si fara griji. Si vei fi tratata cu respect de catre supusii me. Da, nu sunt o zana oarecare. Snt printesa unui regat. Si nu traiesc doar zane in regatul meu, ci o varietate de fiinte. Acum te voi lasa in pace. E dcizia ta daca vei veni sau nu. Insa daca vei vrea sa vii, vei sti unde ma vei gasi. Spun eu si ii arunc o batista a mea in care era nul din colierele mele pe care il purtasem foarte mult dar pe care nu il a purtam in ultima vreme. Un colier cu lant de aur lat si gros si care avea ca pandantiv un safir albastru taiat in forma de diamant cu varful ascutit in jos. Fac o vraja si langa batista unde era colierul aparu un pres de picnic pe care erau insirate cateva fripturi suculente si un bidon de apa. Apoi imi iau zborul spre palat.

Am ramas pe ganduri, apoi privesc mancarea pe care o lasase.
Hmm si miros, chiar imi era foame si infulec trei pe nerasuflate, apoi privesc lantisorul si ma chinui sa il strecor pe gat, apoi am adormit.
Curand noaptea se sfarsi, iar rasaritul soarelui imi deschise ochii. Ochiul de lup lua forma unui ochi uman, apoi tot corpul meu suferi transformarea. Acum in loc de varcolac, eram in forma mea umana. O apa in apropiere se ivi si m-am dus sa ma racoresc putin. Apa reflecta parul rosu, ondulat, ochii albastrii, buzele rosii si pielea usor trandafirie.
Dupa baie, scot un cercel, ascuns de par, dau piatra la o parte, iau putin praf si il intind pe tot corpul, formand o rochie albastra, care ma imbraca. Eram satula asa ca scot un rucsac si pun mancarea si apa inauntru ca sa am pe drum. Privesc bastista si colierul, pana aud un tufis miscandu-se si intorc capul.
Mi-am incruntat privirea urmarind tufisul.
-Cine e acolo?

M-am trezit tarziu a doua zi. Eram amortita de la dormitul pe jos. Am iesit afara. Soarele era demult pe cer. Trebuia sa gasesc drumul pe care o luasem seara trecuta, dar eram moarta de foame. De la cabanuta se vedea o poteca care nu mai fusese strabatuta de mult timp, asa ca era acum plina de urzici. Mi-am facut loc printre ele si am mers o perioada. Totul era minunat, cerul era senin, vantul adia placut, pasarele scoteau triluri sublime, numai stomacul meu tipa de foame.
M-am oprit intr-o poienita si m-am uitat in jur. Era plina de flori si de tufe de mure si zmeura. Am inceput sa le culeg si sa le mananc, ba chiar am strans cateva crengute, care sigur aveau sa-mi foloseasca mai tarziu. In graba mea de a culege fructele, mi s-a parut ca vorbeste cineva cu mine, dar ascultand cateva secunde in liniste, nu se mai auzi nimic. Mai incolo, am vazut un stup de albine si m-am oprit. Chiar voiam niste miere.

Privesc tufisul si merg incet curioasa sa vad daca nu era decat imaginatia mea. Ciripitul pasarilor ma calma, apoi aud un zumzet de albine. Cred ca prin apropiere se afla si un stup, apoi vad o figura care se intindea dupa stup.
Dar nu era un stup de albine ci de viespi si strig catre acea aratura, orice ar fi fost ea.
-Pleaca de acolo! Sunt viespi, nu albine!

-Viespi?! am tipat eu. Astea nu-s niste albine mai mari? Niciodata nu le deosebesc!
Am fugit de acolo, dar o viespe se lua dupa mine. Am incercat sa scap de ea, dar aceasta mi se aseza pe nas si ma intepa. Imi dadura lacrimile. O furie oarba puse stapanire pe mine, dar ratiunea invinse. Stiam ca era vina mea ca ma apropiasem de stupul lor. M-am apropiat de roscata si tinandu-mi mana pe nasul umflat, i-am multumit pentru avertisment.

O vad cum alearga sa scape de viespi, dar o viespe deranjata tot reuseste sa o prinda din urma si o inteapa, apoi se apropie de mine.
-Intinde mana si presar putin praf pe degete. Acum maseaza-ti locul umflat si o sa treaca. Daca vrei miere si incep sa adulmec, vino cu mine. Cred ca stiu pe unde se afla si ma iau dupa miros.

-Bine! Multumesc!
O urmez pe roscata. In timp ce mergeam ma gandeam ca as putea incepe o discutie.
-Cine esti? o intreb. Esti de pe aici? Cunosti locurile?

-Cunosc o parte din padure, nu sunt decat de cateva luni aici. Nu prea ma apropii de sate, fiindca oameni sunt ingusti la minte. Daca ma vad ziua ma acuza ca sunt vrajitoare, iar noaptea, ei bine e cu totul o alta poveste noaptea. In noptile cu luna plina nu ma pot controla si devin varcolac, ma irita luna aia.
Cat despre locul de unde vin, m-am nascut in munti, dar nu am familie. Nu stiu ce s-a intamplat cu ei. Iar numele meu e Flavia.

-Deci tu erai varcolacul care a salvat copilul ala aseara! Te-am vazut prin padure, dar m-am gandit ca vrei sa fii singura. Mi-am petrecut si eu noaptea intr-o cabanuta, dar nu am mai gasit drumul in dimineata asta. Am vazut ce au facut oamenii ieri. Insa nu ar trebui sa fii asa dura cu ei. Cu cat analizezi mai atent oamenii, cu atat dispar mai repede motivele acelei analize. Mai devreme sau mai tarziu, ajungi la acel lucru universal si ingrozitor care se cheama natura umana. Nu spun ca eu as fi diferita in vreun fel, de fapt, ma simt mai umana decat un om, dar am invatat sa-i accept cu bunele si cu relele lor. Drept sa-ti spun, ar fi grozav de plictisitori daca ar fi toate bune si frumoase. Ma bucur sa te cunosc, Flavia! Eu sunt Yozora.

-La fel, imi pare bine Yozora. Sunt obisnuita cu comportamnetul oamenilor, dar nu si atunci cand incearca sa ma omoare. Auzul si mirosul sunt simturile mele cele mai dezvoltate, asa mi-am dat seama de pericol. Uite aici un stup de albine si cu grija ademenesc albinele catre flori, ca sa ajung la flori.

Am luat un fagure de miere, cu grija, ca sa nu stric stupul. Era delicios.
-E grozav sa poti face asta! Multumesc pentru tot! Sunt un calator care nu-si mai aminteste drumul. Ma poti ajuta sa-l gasesc? Imi este destul de greu sa ma orientez pe aici.

-Sigur, voi incerca sa te ajut.
De unde vii tu?

-Tocmai am completat un Dungeon si ma indrept spre casa. Locuiesc pe o insula imensa, de fapt, nu e prea mare daca o privesti dinafara, dar daca pasesti pe insula e incredibil de mare. E vorba de o magie care depaseste spatiul si timpul. Este locuita de oameni care aveau nevoie de un adapost. Este un regat, care ii adaposteste pe toti cei care au nevoie de o casa. Plus ca le ofera si protectie. Multi dintre ei, provin dintr-o tara care a fost distrusa si cei care traiau au fost facuti sclavi. Desigur, cei mai puternici dintre ei, vrand sa supravietuiasca, s-au aliat cu cei care le-au distrus tara, dar cei mai slabi, in special copii, au fost facuti sclavi. Am ajutat pe cativa dintre acei copii, iar acum sunt pe insula. Fiecare dintre oamenii de acolo au o poveste interesanta. Sunt sigura ca ti-ar placea sa ii cunosti. Poti veni si tu pe insula!

-Da, mi-ar place sa cunosc oameni noi. Ca venind vorba de oameni noi, mai devreme am intalnit, o zana cred ca era, care mi-a lasat acest lantisor, batista si un mic picnic.
Daca este iti este foame, ne putem aseza undeva. Eu oricum sunt satula.

-Da, chiar imi este foame. Mananc foarte mult. Nu e nicio graba! Atata timp cat ajungem la un rau.

Am luat-o din loc si nu departe se afla si un rau care avea o apa cristalina si intind un cearceaf de picnic, apoi scot din rucsac, mancarea si o intind pe panza de cearceaf, plus bidonasul de apa.
-Serveste-te, te rog.

La mancarea ce scoase Flavia din rucsac am adaugat si fructele de padure. Am avut un picnic pe cinste. Dupa ce am mancat, mi-am dat jos pelerina si am inceput sa cant si sa dansez pe malul raului. Pasarelele se oprira din ciripit si ascultara, ba chiar animalele din apropiere venira si ele spre rau. Florile incepura sa creasca pe mal si in jurul Flaviei. Din apa raului iesira doi serpi uriasi, care incepura sa se unduiasca in ritmul muzicii.
Din evantaiul pe care il aveam intre faldurile rochiei, se ivi djinul vantului, Paimon. Avea forma unei femei uriase cu pielea albastra. Era imbracata intr-o rochie alba, simpla, iar membrele si parul ii erau acoperite cu bijuterii din aur. Se aseza pe iarba si privi si ea la micul meu spectacol. Forma din apa raului niste trepte, pe care le picta in culorile vantului, iar imprejurul lor forma niste cercuri de apa din care sareau picaturi stralucitoare. Am urcat in pasi de dans pana in varful treptelor si am incheiat cu o ultima nota prestatia. Paimon incepu sa ma aplaude, iar eu m-am inclinat gratios in fata publicului meu. Am coborat de pe trepte, iar acestea disparura, la fel ca Paimon. Numai cei doi serpi ramasesera, pentru ca ei aveau sa ne duca, pe mine si pe Flavia, la destinatia dorita.