The last fairies

Mersesem si eu cu ea la cascada.
-Oau! E foarte frumoasa cascada. Mai ales acum noapteas. Un peisaj mirific. Spun eu, intrand in apa Incepusem sa innot si sa imi demonstrez abilittile de buna inotatoare. Incp sa ma si scufund cate putin. Si apoi merg mai dparte scufundandu-ma in spuma care se forma la caderea apei. Dupa ce ies din apa ii spun:
-Ei bine, acum dupa partida asta de innot nu voi putea zbura vreo 3 ore. E vorba de praful magic care s-a spalat si va rebui sa se formeze altul nou si sa se usuce aripile.

-Nu văd rostul unor aripi care nu te pot susține fără praf magic. Am văzut păsări care pot zbura cu aripile ude. Ale tale sunt degeaba.
Am ieșit înapoi din apă și pentru că mă temeam să nu răcească, am făcut o simplă vrajă a aerului și eram amândouă uscate. Urma să fie o zi lungă mâine, așa că am luat o pătură și m-am așezat lângă trunchiul unui copac ca să mă odihnesc.

-Ei bine fiecare vietate e asa cum s-a gandit natura. Eu zic ca natura stie cel mai bine. Si nu cred ca sunt chiar degeaba desi asa par la prima vedere. Daca nu as fi avut deloc aripile era si mai rau. Incearca sa vezi si la fluturi. Si e zboara tot cu ajutorul unui praf de pe aripi care o data ce ei nu il mai au, isi pierd puterea de zbor. Noi suntem o combinatie de om si fluture.

Nu am mai auzit ce spuse ea, am adormit ca prin farmec.

Vazand ca adormise. ma culcasem si eu nu departe de ea, intre niste flori.

M-am trezit devreme. Oricât de frumos ar fi fost locul acesta, nu puteam rămâne pentru mult timp. Mi-am scos harta și m-am uitat la ea preț de câteva minute.
-Cred că ar fi bine să pornim la drum. Vom trece prin Munții Tăcerii. Acolo e mereu iarnă, așa că e frig, dar e și o scurtătură spre regatul Araro. În munți se întunecă rapid, deci e bine să pornești devreme.

-Oau! De mult nu am mai fost pe munte. Muntii Tacerii nu i-am vazut niciodata. Singurele excursii pe munte, le-am avut prin Muntii Erimantus si Muntii Cessetani, in urma cu cativa ani.
Regatul Araro nici nu am auzit de el. Chiar mai facut curioasa.

Am pornit spre munți. Era ciudat să trecem de la o vreme frumoasă de toamnă la frigul cumplit al iernii. Înaintam destul de greu prin zăpada înaltă și mă gândeam că o să mă congelez dacă nu grăbeam pasul. Deodată începu să fulguiască cu putere și vântul se înteți. Vremea în munți chiar era imprevizibilă.
-Trebuie să găsim un adăpost. Dacă vom continua să mergem pe vremea asta, ne-am putea trezi sub avalanșe.

-E destul de normal sa trecem de la toamna la iarna. Cu cat urci mai sus, cu atat e mai frig. Cat despre avalanse riscul e foarte mare in apropiere de varf. Dar pe langa fpatul catrebuie sa gasim un adapost, trebuie sa avem grija sa nu nimerim cumva din gresala pe traseul destinat alpinistilor experimentati in loc de traseul turistic. Hai sane uitam pe harta sa vedem unde ar trebui sa fie o cabana in preajma.

-Se vede că nu ai prea multă experiență! am țipat la ea. Ce tot trasee de turiști și alpiniști... aici nu există așa ceva. Acești munți sunt periculoși și nimeni nu locuiește aici. Harta arată doar locurile, nu e ghid turistic ca să îți dea toate locurile bune de stat la taclale. Ești mai rău ca un copil! Măcar un copil poate gândi înainte să vorbească.
Nu mai puteam de frig. Grozav vrăjitor al gheții mai sunt și eu! Aveam nevoie de un ceai fierbinte și de mai multe haine. Nu cred că mai rezistam mult dacă nu se oprea furtuna de zăpadă. Încercând să îmi țin cu greu ochii deschiși, am reușit să văd o peșteră. M-am cățărat până acolo și am intrat în ea.

-Ti-am spus nu stiu nimc despre muntii astia. Eu credeam ca sunt ca orice alti munti. Pana acum nu am vazut munte care sa nu aiba cabane. Pana si Muntii Himalaya din lumea oamenilor care sunt cei mai periculosi au 2-3 cabane numite avanposturi, unde alpinistii experimentati se odihnesc. E unul la 300 metri altul la 500 metri si ultimul la 7000 metri. Din ce am auzit despre muntii Himalaya. Asa ca daca muntii astia sunt mai periculosi decat Himalaya din lumea oamenilor, ar trebui si el sa aiba asa ceva. Fiindca nu poti urca sau escalada un munte non-stop fara odihna.

-Aoleu! Tu compari niște munți din lumea oamenilor cu munții din tărâmul nostru. E ca și cum te-aș compara eu cu o insectă. Trezește-te la realitate și uită tot ce ai învățat despre cabanele și munții luxoși! Dacă vrei să mergi într-o stațiune, n-ai decât, dar oprește-te din a mai da informații inutile.

-Ei bine, e pacat ca poporul meu nu mai e asa numeros cum eram odata. Imi amintesc ce imi povestea matusa despre vremea cand bunica mea era copil, cum era in copilaria ei. Fairytopia era o forta uriasa iar zanele erau multe si amabile. Iar la munte elfii care veneau in excursie erau luati si urcati in zbor pe munti de catre zane.

Îmi înghețaseră mâinile și picioarele. Eram amorțită de tot. Îmi tot suflam aer cald în mâini, dar degeaba. De ce eram doar eu atât de afectată de frig? Am stat o vreme lângă Sanara, dar am înghețat mai tare. M-am ridicat și am început să mă plimb înainte și înapoi prin peșteră. La început nu mi-am dat seama, dar peștera se adâncea din ce în ce mai mult. Am mers și am tot mers, dar peștera nu ducea nicăieri. Mă simțeam ca pe un hol nesfârșit. Am hotărât să mă întorc, când gheața se deschise sub picioarele mele și am căzut. Nici n-am apucat să țip. Tunelul de gheață era adânc și nu era chiar neted, întrucât înainte să ajung jos, mi-am tăiat mâinile și nu numai, de țurțurii care ieșeau din el. La cădere, cred că mi-am răsucit și glezna dreaptă, dar nu o mai simțeam din cauza frigului.
M-am uitat să văd pe unde am căzut, dar deasupra mea, tunelul dispăruse. Mi-am dat seama că nu puteam nici să vorbesc. Mi-am luminat toiagul și m-am sprijinit de el. În jurul meu erau sloiuri întregi, care mai de care cu forme bizare. La o privire mai atentă, am observat că în ele erau prinși oameni. M-am dat înapoi speriată. Probabil căzuseră și ei din peșteră și nu mai putuseră ieși la suprafață. Aveam numai tăieturi, iar sângele care cădea abundent se transforma pe loc în cristale de gheață. Regretam acum scurtătura din munți.
Nu vedeam nici o ieșire, așa că am urmat sloiurile de gheață. Erau atât de multe, de parcă o întreagă armată se prăbușise aici. Până la urmă am găsit două tuneluri. L-am ales pe cel din dreapta și am mai mers câteva minute. Am dat peste alte tuneluri și începeam să-mi pierd speranța că voi mai ieși de aici. Am luat-o la stânga. De la o vreme mi s-a părut că aud un bâzâit sinistru, ca al unor sute de șerpi cu clopoței, iar în stânga tunelului se vedea întredeschisă o ușă imensă.
M-am apropiat încet și am tras cu ochiul înăuntru. Ce am văzut m-a cutremurat. Erau sute sau mii de creaturi asemănătoare cu șerpii, dar cu mâini și capete omenești. Aveau ochi de șarpe și niște dinți înfiorător de ascuțiți și lungi. Pielea lor era foarte groasă. Pe moment, nu erau atenți decât la o luptă între ei. Eram recunoscătoare că frigul îmi înghețase vocea, altfel țipătul meu ar fi fost ultimul lucru pe care l-aș fi auzit vreodată. M-am îndepărtat cu groază de creaturile alea, până l-am auzit pe unul din ei, strigând autoritar să i se aducă festinul. Ce festin? Oh, nu! Vorbea oare despre oamenii congelați? Nu am apucat să mă îndepărtez prea mult, căci am simțit o lovitură la cap și totul s-a întunecat.

Stiam ce sunt acele creaturi. Erau naga salbatice sau cel putin asa pareau. Vazand ca ii daduse una in cap lui Phoenix si ca aveau de gand sa o ucida si sa o manance eu sar in aparea ei. Chiar daca eram mica, reuseseesc sa creez o sfera de foc printr-o vraja pe care sa o arunc inspre acea fiinta care o lovise pe Phoenix si sa o prajesc destul de tare. Apoi incerc o vraja de pamant care crea un gard viu de spini intre ei si locul unde eram eu si Phoenix.

Când m-am trezit, aveam impresia că mi s-a rupt fiecare os și a fost pus la loc aiurea. Nu-mi puteam ține ochii deschiși. Am auzit o voce întreruptă de sâsâituri, a cărei răceală îmi făcu inima să bată cu putere. Nu o puteam asocia decât cu vocea unui monstru însetat de sânge.
-Te-ai trezit în sfârșit! Dacă mai erai mult inconștientă, aș fi fost obligat să-mi înfing colții în tine. Durerea cu siguranță te-ar fi înviorat!
Începu să râdă și rând pe rând se auziră alte râsete macabre. Aș fi început să plâng, dar pentru monștri ca ei, plânsul meu i-ar fi făcut să mă chinuie mai mult. Am făcut un efort imens și mi-am deschis ochii. Erau mai multe torțe în jur, așa că se vedea întreaga încăpere. O cameră imensă, plină ochi cu oameni șerpi. Cel mai mare dintre ei stătea chiar în fața mea. Acum că îl vedeam de aproape, era ridicol de mare. Ținea în mâinile-i hidoase două bucăți de lemn. Era chiar toiagul meu. Mi-l distruseră. Frica se transformă în dispreț și furie.
-Bastardule! O să te...
-Cred că nu ești în poziția în care să mă ameninți! șuieră el.
Eram legată în lanțuri de o lespede de gheață. Șarpele se apropia periculos de mult.

-Spre deosebire de ea, eu nu amenint. Trec direct la fapte.
-Dragon Fury!
Din mainile mele iesi o minge de foc ce se indrpeta spre acei monstri.

Îmi părea bine să văd că Sanara lua atitudine, dar îmi părea și rău. Nu putea face față tuturor șerpilor și atacul ei nu stârni decât hohote de râs. Erau prea mulți și prea puternici ca să se sperie de o zână. Lovitura ei doar îl scoase din sărite pe omul șarpe, iar acesta se repezi spre dânsa. Pe colții lui, se vedeau urmele veninului.
-Las-o în pace! i-am strigat, iar șarpele își îndreptă din nou atenția spre mine.
-Oricum va muri! îmi răspunse el.
-Ce vreți de la mine?
-Tu... ești doar un sacrificiu! Te vom sacrifica și îl vom readuce pe zeul nostru.
-Ce zeu? Despre ce tot vorbești?
-Cunoști legenda zeului șarpe Gukumatsu? Nu?! Ei bine, o să o afli acum! Zeul Gukumatsu era unul dintre cei mai puternici zei care a condus în ținutul acesta. Dar el, i-a preferat mai mult pe oameni în locul semenilor lui, iar fratele lui, Cizen, nu a putut suporta asta, așa că l-a rănit mortal cu gând să-l ucidă. Însă înainte de a muri, trupul lui Gukumatsu s-a împrăștiat în sute de bucăți. Din acestea doar trei au fost găsite: Ochiul lui Gukumatsu, Sămânța vieții și Securea zeului. După moartea lui, Cizen a preluat conducerea. Sub domnia lui, șerpii s-au ridicat mai puternici ca niciodată. Astfel a început teroarea oamenilor. Totul ar fi fost bine, dacă sora mai mică a zeilor nu s-ar fi îndrăgostit de un om și nu l-ar fi trădat pe Cizen. Ea a furat obiectele lui Gukumatsu și le-a sigilat într-un copac pe care l-a fermecat. Cizen a fost izgonit și redus la nimic pentru noua conducere.
-Deci voi vreți să-l readuceți pe Gukumatsu?
-Nu. Îl vom invoca pe Cizen.
-Și cum veți face asta? Mă gândesc că nu e prima oară când faceți asta. De asta erau atât de mulți oameni în sloiurile alea. Sacrificarea lor nu a mers, așa că i-ați făcut gustarea voastră, nu-i așa? Ce te face să crezi că va merge de data asta?
-De data asta avem pe cineva pur! Te avem pe tine și vomsacrifica și zâna, asta ca să fim siguri, plus spectacol! Unul din sacrificiile astea va fi primit, iar dacă nu, o să avem alte provizii!
Simțeam că mi se face greață. Toată sala răsună de râsetele monștrilor.

-Oricum e doar un mit. Oricat de puri ar fi cei sacrificati si oricat de mare saman ar fi cel care ar incerca sa invoce nu va merge. E doar o legenda. Si legendele raman legende. Ca si simplele povesti. Spun eu.

Șeful șerpilor doar a dat din cap și a privit-o cu un strop de milă.
-Și noi suntem considerați legende, și zânele, și alte creaturi magice și existăm totuși. Câți ani ai de scoți asemenea prostii pe gură? Oh, sau ai fugit de la școală pentru că te depășea...
Toată sala se umplu de râsete. Șeful lor s-a pierdut în mulțime. La scurt timp însă, îți făcu apariția din nou, iar de data asta avea la el un fel de disc auriu și o secure de aur. Ridică discul și le porunci celorlalți șerpi să își facă ținte doar din noi. Ceilalți păreau să fie înrobiți de lumina care se ivea din disc. Acum nu aveau în fața ochilor decât inamicii. Și continuau să se ivească mai mulți șerpi.
Bucățile din toiagul meu fuseseră aruncate într-un colț, iar când am prins un moment prielnic, am alergat până acolo și le-am recuperat. Doi șerpi apucară să mă muște însă de umăr și de un picior. Am încercat să refac toiagul legând în jurul lui o fâșie din rochia mea, dar nu puteam să-mi canalizez forța magică printr-un obiect stricat. Singura formă de magie care îmi mai rămăsese era aceea de a invoca îngerul și asta înainte să-și facă efectul veninul de șarpe.
Aveam de gând să-mi fac loc direct prin munte dacă trebuia. Direct prin tavan, chiar de-ar fi să se prăbușească tot muntele. Am început să cânt.

Vazand ca fusese muscata, eu scot de la mine o perla mica in care era inchisa o lacrima de unicorn.
-Sparge asta cu toata forta pumnilor tai si bea lacrima de unicorn. O sa te faca bine. Ii spun eu.
Apoi invoc dragonul de foc si ii ordon sa ne protejeze de acei oameni reptila.

Lumina nu se vedea nicăieri. Oare fusese doar o simplă întâmplare atunci în labirintul cu uși de fier? Nu mai aveam mult timp. Sanara doar trăgea de timp.Veninul își făcea efectul prea repede, dar am reușit să sparg perla și am înghițit lacrima. Am început să plâng. Vino, te rog! Am strigat în gând.
Șarpele șef avea întipărit pe față un rânjet imens. Deodată totul începu să se cutremure în jur și apăru portalul alb. Din el ieșiră doi îngeri. Unul dintre ei ne luă și își croi drum prin tavanul sălii, iar celălalt, cel care mă ajutase și în trecut, începu să se lupte cu șerpii. În fața noastră se deschidea ieșirea și am ieșit prin vârful muntelui cu o explozie de lumină, ca un vulcan. Îngerul mă duse departe de munte, dar încă îl puteam vedea cum se cutremură. Îngerul care ne salvase dispăru, iar cel de-al doilea, după ce ieși deasupra muntelui, semn că învinse, dispăru și el. Am răsuflat ușurată.

-Iti multumsc frumos. Si tie si ingerilor tai care ne-au salvat. Insa in legatura cu atacurile mele, puteam sa ii ucid daca vroiam dar nu stiu, am putere insa nu am vointa sa o fac. Nu pot ucide. Si asta e unul din punctele mele slabe, recunosc.

-Ah, serios? Și cum de ai o asemenea putere? am întrebat-o ironic.

-Ei bine, daca nu ma crezi, iti voi face o demonstratie. Spun eu. Apoi incep sa invoc o vraja cu o incantatie mai lunga.



O minge mare de foc cobori din cer spre locul tinta ales de mine, facand o explozie comparabila cu a unei bombe nucleare.
E doar a 2-a oara cand folosesc asta. Prima data am folosit-o in Arena de antrenament.
Si apropo ei bine puterea uriasa se transmite din generatie in generatie la zanele monarh. Insa ele daca au puteri mari au si responsabilitati mari. O zana regina e si conducatoarea armatei si inn cazul unui razboi trebuie sa se implice, de aceea trebuie sa invete sa isi canalizeze energia in vraji puternice.