The last fairies

Nu mi-am ridicat ochii din scrisoare, dar i-am răspuns totuși.
-Eu sunt Phoenix Kay. Dă-te din lumină! Nu văd ce scriu.

Ma dau la o parte si imi intorc privirea intr-o parte.
-Incantata de cunostinta. Apropo vad ca scrii o scrisoare asa ca iti voi respecta intimitatea, nu ma intereseaza ce scrii. Macar am bunul simt sa nu violez corespondenta. Si daca vrei, te pot ajuta sa duc eu scrisoarea la destinatar. Oi fi eu mica dar sunt mai rapida decat un soim.

-Le scriu părinților. Nu voi merge acasă pentru o perioadă, așa că vreau să știe că sunt bine și să nu se îngrijoreze pentru mine. Le-am scris că vreau să fac o călătorie, dar le voi trimite vești despre locurile în care merg. Ești sigură că știi destinația? Că dacă ții neapărat să duci scrisoarea, pentru mine e în regulă. Așa mai economisesc și eu niște bani.

Ma uitasem pe plic si citesc adresa destinatarului.
-Da, sunt sigura ca stiu destinatia. Si da tin neaparat sa te ajut. Si dupa ce voi duce scrisoarea ma voi intoarce la tine.
Eram incantata sa o pot ajuta cu scrisoarea.

-Bine. Am terminat scrisoarea. O poți duce! Eu o să caut un han la care să stau. E toamnă și se lasă repede întunericul. Ai grijă să nu fii văzută.

-Ok o sa am grija si la intoarcere te voi gasi oriunde vei fi bazandu-ma doar pe antenele mele. Spun eu. Apoi iau scrisoarea si imi iau zborul. Desi plicul era mai mare ca mine, era usor pentru mine. Era ca si cum cineva de dimensiuni umane ar cara o foaie de aluminiu mai mare decat el dar care ar cantari doar 1 kilogram. Zburasem la altitudine mare peste 300 metri inaltime ca sa eliin riscul de a fi vazuta dar totodata sa vad foarte bine panorama oraselor peste care zburam. Stiam in ce directie se afla orasul si zburam in linie dreapta spre el.

Când am rămas singură, am luat-o la o plimbare de seară prin oraș.
Mergeam fără țintă, până m-am trezit în fața bibliotecii orașului. Intrarea era pe o alee întunecată, înconjurată de o parte și de alta de copaci bătrâni, departe de zgomotul orașului. Fiind întuneric, când am urcat scările spre intrarea în bibliotecă, am alunecat pe ceva. Era un lichid negru. Mi-am aprins o luminiță slabă la capătul toiagului și am urcat din nou. Spre surprinderea mea, ușa era ușor întredeschisă și am intrat fără probleme. Nu era nimeni de pază.

Zburam peste campii si orase si ajung in oras iar acum trebuia sa cobor altitudinea sa caut adresa. Trebuia sa fiu atenta si sa nu fiu vazuta de cineva. Ajung apoi deasupra strazii si cand strada era mai pustie cobor mai mult si cautasem adresa. O data ce gasesc adresa de destinatie, observasem ca fereastra era deschisa si intru si las scrisoarea pe masa din bucatarie. Observand insa ca pe masa era pregatita o prajitura, nu reusisem sa imi abtin pofta de dulce si mananac o bucatica nu foarte mare din prajitura. Insa destul de mare incat sa ma sature.

Abia făcusem câțiva pași când am auzit niște voci. Am stins luminița și m-am apropiat fără zgomot de niște rafturi mai apropiate de ele. Erau doi bărbați acolo, dar nu le puteam vedea fețele.
-Nu lăsa urme când mai omori pe cineva. Cadavrele trebuie să fie în stare bună. E ultima oară când mai fac curat în urma ta! spuse furios primul bărbat.
-Ce contează cum arată cadavrele? După ce se ocupă stăpânul de ele, nu vor arăta deloc ca oamenii.
-Prostule, arată respect pentru arta lui! Avem noroc că e de partea noastră! Ai pus ultimul cadavru la locul lui?
-Desigur! Am avut noroc că am mai găsit câteva cadavre proaspete în seara asta și am avut mai puțin de lucru. Și erau în perfectă stare, doar că le lipsea sângele.
-Hai să ne mișcăm! De acum e periculos să mai lucrăm, se face ziuă în curând.
Cei doi bărbați plecară și când am fost sigură că nu sunt prin zonă, am ieșit și eu din ascunzătoarea mea.

Cand sa ma ridic de pe farfurioara de prajitura aud usa de la bucatarie deschizandu-se. Dau sa ma ascund insa fusesem deja vazuta inainte sa intru drept frigider.

Mă gândeam că trebuie să fie o cameră secretă undeva prin bibliotecă, dar oricât am încercat nu am reușit să o găsesc. Eram gata să mă dau bătută, când am simțit o ușoară briză de aer. Venea de undeva din spatele rafturilor. Am mers până acolo, dar nu am dat decât o tapiserie imensă cu o doamnă și niște elfi care dansau sub lumina lunii. Acoperea tot peretele. Am dat-o la o parte și am găsit o ușă de piatră. Am deschis-o și am intrat, având grijă să o închid în urma mea, în caz că veneau înapoi acei bărbați. Am ascultat o vreme în tăcere, iar când am fost sigură că eram singură, am aprins o luminiță să văd unde eram. Eram într-o încăpere îngustă cu niște scări în spirală, ce duceau în jos.
Am continuat să cobor, timp în care număram scările. Am pierdut numărătoarea undeva pe la 400 și mă temeam că nu se mai termină, când la capătul lor am dat de o ușă de fier.

Ramasesem ascunsa drept frigider si cand aud ca deja fusesem vazuta si ca nu are rost sa ma ascund iesisem din ascunzatoare si desi in bucatarie intrase si tatal dar si mama lui Phoenix eu merg catre mama ei.

Ușa de fier nu mergea deschisă. M-am uitat pe sub ea și am văzut niște străluciri roșiatice ca niște ochi, dar dispărură într-o clipă. Mi-am zis că poate o fi fost vreun șobolan. Am reușit să deschid ușa cu o vrajă și am intrat. Chiar lângă ușă erau mai multe torțe, așa că le-am aprins pe rând. Când se lumină locul, am rămas surprinsă. Stăteam în fața unui coridor lung, cu uși de fier de o parte și de alta. Am deschis prima ușă și am dat de cadavrul unui bărbat, care începea să se descompună. Am închis ușa cu groază și am deschis-o pe a doua aflând un alt cadavru. Mi-am dat seama că în spatele fiecărei uși de fier urma să fac descoperirea câte unui mort, așa că am mers până la capătul holului, unde am dat iar de niște scări, care urcau de data asta. Le-am urmat și am dat de alte două coridoare cu uși de fier. Am aprins alte torțe în drumul meu și am luat-o pe acele coridoare reci și umede. Nici nu mai țineam minte a câta oară o luam la dreapta pe alt coridor. Brusc, mi-a venit în minte ideea de labirint. Eram într-un labirint cu mai multe etaje. Dar știam drumul înapoi datorită torțelor. Am mers până am ajuns la capătul unui coridor cu o singură ușă. Am deschis-o cu magie, deși toate gândurile mele raționale îmi strigau să plec de acolo.
Am intrat și m-am trezit la baza unui turn gol. Nu era nimic acolo, niciun cadavru și nicio scară. În vârful lui se vedeau însă statuile unor gargui. Asta chiar era ciudat. Am vrut să mă întorc, când am observat terifiată că toate torțele pe care le-am aprins erau stinse, iar pe coridor se apropiau niște ochi cu străluciri roșiatice, flămânzi. Eram moartă de spaimă. Am reușit să mă dezmetices puțin și să fac o vrajă de protecție spre ușă, astfel încât să-l împiedic să intre. Dar cu cât se apropia realizam că acea creatură era un demon. Creatura reuși să-și strecoare capul hidos prin vraja mea și scutul magic nu avea să reziste prea mult. Am ridicat o barieră de aer și gheață, dar știam că nu-l va reține mult timp. Ca să scap de el aveam nevoie de cea mai puternică magie a mea, dar acum nu puteam să o fac, pentru că eram prea speriată. Când demonul trecu de vraja protectoare, începu să distrugă bariera de gheață. Ce moarte înfiorătoare mă aștepta! Am țipat după ajutor, deși știam că nu are rost.

La inceput mama ei incepuse sa imi de tot felul de complimente: Ce micuta, dragalasa si gingasa sunt, sa imi spuna ca seman cu o papusica. Apoi vazu scrisoarea pe care i-am adus-o si eu spun ca e de la fiica ei phoenix. Imi multumi frumos. Si apoi se gandi sa imi aduca sa probez rochita papusii preferate a lui Phoenix. Cand o probez constat ca imi venea perfect. Iar mama ei imi spusese ca o pot pastra si ma lauda ca imi statea bine cu ea.Apoi imi dadu un inel mai vechi pe care ea nu il mai purta si eu il pun drept diadema si vad ca imi statea bine. Apoi lua un cosulet de nuiele facut pe dimnsiunea papusilor. Era un cosulet de lungimea si latimea unei palme Si inalt cat latimea unei palme. In cosulet pusese niste mini prajituri impachetate frumos pe care ma ruga frumos sa i le duc lui Phoenix. Ii multumesc frumos pentru tot si imi iau zborul. Ajung initial la locul de unde o lasasem pe Phoenix si incep sa adulmec mirosul cu ajutorul antenelor mele. Simteam urma mirosului lui Phoenix si imi dadeam seama pe unde trecuse ea. Ajung apoi la biblioteca orasului unde intru pe usa, usa fiind deschisa. Ajung la un perete unde era intreg acoperit de o tapiserie. Simteam ca Phoenix nu a luat-o nici la stanga nici la dreapta si ca a trecut de partea cealalta. Ma strecor in spatele Tapiseriei unde vad o usa de piatra.
usa fiind prea grea pentru mine sa o deschid cu muschii, apelez la magie.
-Alohomora! Rostesc eu. Usa se dadu singura la o parte lasandu-ma sa intru apoi inchizandu-se cu un zgomot puternic in urma mea.
Incepusem sa aud vocea lui Phoenix care striga dupa ajutor. Ma grabesc in jos in zbor e deasupra scarilor spiralate, daor ca eu zburam drept in jos printre balustrada. Pe linie dreapta ca un lift. O data ajunsa jos, dau de o usa de fier dincolo de care se auzea strigatele disperate. Deschid usa care de data asta se deschisese cu o vraja mai complicata decat cea clasica, si gasesc un coridor cu torte pe pereti. Imi aprind aripile ca sa pot vedea in intuneric. Inspectand tortele desi stinse, erau calde semn ca arsesera de curand. merg pe urma tortelor calde. Merg inainte pe coridorul lung cu usi de fier pe de o parte si cealalta, concentrandu-ma la directia din care se auzeau strigatele de ajutor. Care erau destul de departe si oricum eram sigura ca se auzeau doar in mintea mea fiindca sunetul era prea departat incat sa poata fi auzit de un om normal. Probabil doar eu si liliecii ar fi putut sa auda. Acum parea ca zgomotul venea de undeva de deasupra mea. Cel putin asta imi indicau antenele. Ajung la capatul coridorului deschizand prin magie o alta usa de fier si dau de un coridor cu niste scari care urcau.
Antenele mele mirosind locul imi crea deja in minte harta unui labirint. Eram sigura ca antenele mele creasera deja harta locului precum un adevarat gps. Apoi cu antenele mele creez imaginea in infrarosu a locului si observ destul de usor tortele folosie recnt si o iau pe urma lor. Si ajung la un coridor cu o singura usa. Apoi ma trezesc la baza unui turn gol si sting globul magic, activandu-mi insa vederea cu raze X generata de antenele mele. Varfurile antenelor pareau 2 scantei mici. Eu vedeam acum clar ca pe inserat doar ca vedeam in alb si negru.
O vad apoi pe Phoenix care era atacata de un demon. Las cosuletul undeva jos. Apoi profitand ca demonul era prea concentrat asupra lui Phoenix si nu ma vazuse, ma strecor la spatele lui, atacandu-l cu o vraja.
-Autumn Wind. Rostesc eu. Si din palmele mele micute iesi o tornada puternica care il arunca la cativa zeci de metri, izbindu-l cu capul de zidul turnului. Izbitura fu atat de puternica incat facu ca peretii turnului sa crape un pic.

Demonii se hrănesc cu frică. Când am văzut-o pe Sanara, m-am simțit ușurată, speram. Dar intervenția ei doar îmi dădu o clipă de răgaz. Demonul era flămând și furios pe deasupra.
Colierul și brățările de metal ardeau. Mi-a trecut prin minte momentul în care le-am primit de la vrăjitorii școlii. Mi-au spus că trebuie să le port pentru binele meu și al celor din jur, iar eu i-am crezut, însă odată ce le-am pus, am simțit că nu mai eram eu însămi și atunci a început declinul meu. Mă simțeam ca un prizonier. Trebuia să-mi vin în fire.
Mi-am desfăcut lanțurile și le-am aruncat. Am respirat adânc și s-a dezlănțuit o lumină puternică în jurul meu. Nimic nu îmi mai putea face rău acum. Am început să cânt... cântecul de leagăn cu care mă adormea bunica. Întregul turn se lumină și din lumină ieși un înger care se năpusti direct spre demon. Îngerul avea să distrugă tot labirintul acela blestemat și împânzit de cadavre.
-Sanara, trebuie să ieșim repede de aici! Îngerul va distruge toate creaturile întunericului!

-Bine, stiu deja cel mai scurt drum insa e prin labirint. Datorita unei vraji, mi-e teama ca daca incercam sa iesim ocolind labirintul, ramanem prizonierii altei lumi.

-Hai să-ți spun pe înțelesul tău! Tot labirintul e plin de camere cu morți care au în ei magie neagră. Nu poți merge prin el. Îngerul va distruge tot labirintul înainte să facem cinci pași.
Spre surprinderea mea, eram înconjurată de aceeași aură luminoasă ca a îngerului. Mă proteja. Am luat zâna și coșulețul. Îngerul distruse demonul cu sabia lui, apoi mă luă în brațe și zbură afară din turn. Aripile lui erau atât de puternice, încât treceau prin zidurile groase de parcă ar fi fost doar aer. Când am ajuns destul de sus, încât să se vadă întreg orașul, îngerul își aruncă sabia de lumină și tot labirintul se umplu de foc purificator.
Chiar și de la distanța aceea se vedeau luminile orbitoare. Labirintul ducea chiar sub Turnul Fecioarelor și văzută dinafară era o construcție minunată, nu-i de mirare că era emblema orașului. Păcat însă că ascundea asemenea orori. Turnul se prăbuși și îngerul mă puse pe pământ și dispăru, nu înainte să se uite în direcția mea și să încline abia perceptibil capul.

-Acum am inteles. Si aveam o teama nefondata. Credeam ca daca ocolim labirintul nu vom ajunge inapoi in lumea noastra. Faptul ca o data intrt in el si cand am oesot pe partea cealalta din el erau peisajele diferite un pic, m-au facut sa cred ca sunt 2 llumi diferite pe o parte si alta a labirintului. Dar ma bucur ca acum totul e bine sau cel putin asa pare. Ah si uite mama ta ti-a trimis aceste mini prajituri. Spun eu dandu-i cosuletul. Si mama ta mi-a dat rochita papusii tale preferate. Sper sa nu te superi. Spun eu.

-Cred că e de la păpușa care a ascuns-o de mine. Eh, oricum nu am ce face cu cârpele alea. Oh, bine că mi-a trimis prăjituri, chiar voiam câteva. Sunt cele mai bune. Cred că trebuie să îmi iau tălpășița de aici.
Aveam dreptate să o iau la fugă din oraș cât mai repede posibil, doar distrusesem o clădire importantă și jumătate din bibliotecă. Dacă știam că o parte din cărțile alea avea să fie distrusă, aș fi furat câteva. Oh nu! Încep să gândesc ca un hoț. Avea dreptate tata când spunea că: Cine fură azi un ou, mâine va fura un bou. Eu începusem cu niște mere.
Pe drum mă gândeam la ce se întâmplase în labirintul cu uși de fier și la cuvintele acelor bărbați. Se pare că pentru moment, stricasem planurile cuiva.

-Eu nu mi-as face griji ca s-a distrus cladirea importanta si biblioteca. E o mina parasita in apropiere hai sa mergem si sa iau putin aur cat sa acopere pagubele. Ei au inchis-o cand nu au mai avut nimic de exploatat. Dar aurul s-a reformat in mina. Aurul e singurul metal viu. Se comporta ca mineralele. Renaste, se reformeaza, creste. De la o particula de dimensiunea unui bob de nisip, ajunge la un lingou in 100 de ani. Pacat ca lumea nu stie de aceasta proprietate. Dar asta se intampla doar in mediul sau natural in mine. O data ce e scos din mina, moare, devine un metal obisnuit.

-Bine. Mergi și ia-ți aurul. Eu o să merg drept înainte. Am obosit de la atâta alergătură. Poate găsesc un loc de odihnă.

-Nu e aurul meu, e aurul lor. Spun eu. Apoi plec si ma strecor printr-o crapatura in mina si cu o vraja sfaram o bucatica de perete de unde iau o bucatica de aur cat degetul mare a unui om. Dar care cantarea 100 grame. Apoi zbor si ma duc si las bucatica de aur in pragul primariei orasului. Revin apoi la Phoenix.

Am poposit la umbra unui măr bătrân și am adormit. Eram aprooape de o mică dumbravă și era liniște.
Nu știu cât am dormit, dar când m-am trezit, cred că se făcuse amiază sau după-amiază. M-am gândit unde ar trebui să merg mai departe.Urmând calea văii cred că vom ajunge până diseară la o dumbrava, iar acolo se află o cascadă, Cascada Nimfelor. Se spune că pe timp de noapte, apele ei strălucesc.
Dumbrava era atât de frumoasă. Frunzele copacilor erau roșiatice sau galbene și razele soarelui păreau că le fac să prindă viață. Era înconjurată de o ceață argintie, ca aceea pe care o vezi în diminețile de toamnă când se ridică bruma. Soarele era pe la apus, deci urma să ajung la cascadă chiar la timp ca să privesc strălucirile ei.

Cat timp ea dormise, eu ma asezasem pe o ceanga a acelui mar unde stateam ascunsa de coroana sa bogata. Privisem in departare insa eu nu cunosteam acea zona. Cand se trezi o intreb:
-Tu cunosti zona aceasta?

-Nu cunosc locurile, de aceea călătoresc.
Am ajuns la cascadă, cu puțin înainte de a se înnopta de tot. Mi-am ținut respirația pentru câteva clipe când am văzut frumusețea naturii. Cascada era superbă și pe timp de zi, dar acum că se întuneca, apele ei începură să strălucească în tot felul de nuanțe albastre, purpurii și verzi, iar acolo unde cădea apa se forma o spumă albă și deasupra ei, mici curcubee.
Eu am intrat în cascadă și am început să fac diverse forme din apă, care mai de care mai năstrușnice, de la zâne și unicorni, la dragoni fioroși care scoteau rotocoale de apă pe gură. Era un moment frumos. Mi se alăturară și spiritele apelor. Erau niște creaturi magnifice.