Dansand cu dragonii

-Si cred ca va trebui sa pornim imediat in misiune. Nu cred ca mai e vreme de pierdut. Hai urca in spatele meu si te voi duce foarte repede la Haul Vremii.
-Sau preferi o calatorie in ghearele mele ca pe o eventuala prada? Spun eu vrand sa fiu un pic amuzant.

Am urcat in spatele lui, iar el si-a luat zborul. Ceilalti trebuia sa dea explicatii concurentilor si motivul plecarii mele. Desigur, nimeni nu stia adevaratul motiv al calatoriei, de aceea antrenamentul lor va trebui sa astepte pana la aparitia mea.
-Cand ajungem, sa te opresti la marginea cetii. Nu trebuie sa te vada ceilalti sau orice o fi dincolo asa. Va trebui sa te micsorez.

-Bine. Asa voi face. Ii spun eu apoi zbor cat pot de repede. Zborul meu era mai mult plutire. Calaream curenti de aer, cu viteze incredibil de mari. Zburam pe deasupra norilor, unde vantul batea cu putere si curentii e aer se unduiau sub aripile mele, asigurandu-mi o viteza de deplasare destul de mare.
uitandu-ma in jos, orasele pareau niste puncte foarte mici. In curand ajungem la Haul Vremii si cobor aterizand la cateva sute de metri de marginea cetii.
-Deci vrei sa ma micsorezi dar cred ca mi-as putea alege marimea, nu? Ce zici sa ma micsorezi cat degetul tau aratator? As fi prea mic?

-Te micsorez atat cat sa incapi in geanta mea. Daca ai fi mai mic de atat, probabil te-as pierde pe undeva si tie ti-ar fi greu sa tii pasul. Si o sa-ti dau si o vraja care sa te faca invizibil atunci cand ai nevoie. S-ar putea sa ne prinda bine.
L-am atins cu sceptrul lui Hecate si Metushem se micsora cat un ceas cu alarma. Eu mi-am pus bijuteriile care imi ascundeau puterea si apoi l-am varat de dragon in geanta mea.
Am pasit prin partea vestica a haului vremii. Era iarna acolo si totul parea mort sau inghetat, nimeni nu se aventura pe acolo, nici macar un iepure daca era urmarit de un lup nu indraznea sa scape pe acolo. Oricum, cu mult timp in urma, acolo cresteau tot felul de plante, cele mai multe fiind tamaduitoare. Acum nu mai crestea nimic, fiind mai tot timpul iarna.
Am stat o vreme sa privesc peisajul. Era trist si dezolant. Pelerina mea se acoperi de ninsoare. Cu pasi inceti, am luat-o pe alta poteca.

Stateam in geanta ei printre obiectele ei personale, uitandu-ma in sus, unde vedeam doar cerul daca as fi stat in pozitie culcat. Dar apoi ma gandesc sa scot putin capul din poseta ei sa vad ce se petrece in jur. Vedeam natura moarta si dezolanta. Dar ceata care se vedea si in care urma sa intra era asa de deasa incat sa o tai cu cutitul.

Cand am pasit prin ceata, m-am simtit atat de ametita, incat am crezut ca nu o sa reusesc sa trec pe partea cealalta. In final, am numarat vreo 100 si ceva de metri, pana sa ies din zona cetoasa.
De partea cealalta era tot iarna. Eram intr-o padure. Am luat-o direct printre copaci. Dupa o vreme, am ajuns la o stanca imensa. Pe sub stratul de zapada care o acoperea erau crescuti muschi si licheni.
M-am rezemat putin de stanca ca sa ma odihnesc. Zapada se surpa si am cazut inauntrul stancii. Ca sa vezi, era o intrare intr-o pestera. Curand, intrarea se acoperi de zapada si totul se cufunda in bezna. Atunci, l-am scos pe Methusem din geanta si l-am tinut in palme.
-Met, formeaza-ti o bila de foc in gura, dar nu o elibera, ci tine-o intre dinti! O sa-mi luminezi calea.
Dupa ce facu cum i-am cerut, am inceput sa cercetez tunelurile pesterii.
Inca o fundatura. Mi se parea ca pestera era ca un joc cu mai multe niveluri. Era un labirint cu mai multe etaje. Mi-am dat seama ca nu ajungeam nicaieri, ma ratacisem. Tot insemnam peretii cu sceptrul.
Ma dureau picioarele de la atata mers. Cand tocmai voiam sa ma asez, tunelul o lua la vale si nu mai erau altele. Era doar unul mare si drept care cobora tot mai adanc. L-am urmat. Daca nu as fi avut alte optiuni, as fi distrus toata pestera si as fi iesit afara.
Am ajuns in fata unei usi de fier. M-am uitat pe jos, sa vad daca de cealalta parte a usii se putea vedea ceva. Am apropiat pumnalul de mica deschizatura, dar nu se vedea nimic, era intuneric de cealalta parte. Deodata, mi s-a parut ca vad ceva sclipind. Niste ochi? Dar stralucirea a disparut la fel de repede. Probabil o fi fost vreun sobolan. Am ascultat in liniste, tinandu-mi respiratia. Nimic. Usa era incercuita de rune. Nu putea fi deschisa decat de o anumita vraja, si judecand dupa vechimea ei, sigur era una antica, la care eu nu prea reuseam sa mi le amintesc.
Am mai stat o vreme in fata ei, rostind diferite incantatii, dar toate esuau, iar rabdarea mea era limitata. Doar printr-un noroc chior, urmatoarea vraja avu efect si usa se deschise usor, fara sa scartaie, de parca fusese facuta ieri. Am intrat si am dat de sute de scari care coborau. De-a lungul lor, pe margini, era un fel de santulet cu pietre de foc. Le-am aprins cu ajutorul lui Metushem si camera se lumina. Am cobarat scarile, iar la capatul lor era o alta usa. Aveam o presimtire rea in legatura cu usile astea. Pe asta nu a mai fost nevoie s-o deschid cu o vraja, era doar o usa oarecare, dar tot din fier. Am intrat si am dat de un tunel plin de o parte si de alta de usi de fier. Am mers drept inainte si iar aparura zeci de tunele cu usi de fier, pana am ajuns la o camera imensa, inalta ca un turn, si plina de statui macabre. M-am uitat in urma mea si mi s-a facut frica. Cineva sau ceva, stinsese toate pietrele de foc. Acum chiar ii puteam simti prezenta. Ma astepta ascuns in intuneric.

Eu continuam sa tin bila de foc intredinti sa luminez. Stiam ca ea are nevoie poate de maini libere sa se apere daca va fi cazul asa ca zbor din palmele ei dar raman pe langa capul ei. un gand al meu fu sa eliberez sfera de foc dar alt gand invinsese si anume ca nu trebuia sa ne descoperim pozitia. Sa daca deja stia unde ne aflam sa nu incepem noi primii atacul.

Ochii stralucitori ai monstrului ma priveau din intuneric. Mi-am dat seama ca el era cel care ma privise din spatele usii de fier. Erau tristi si flamanzi si ciudat de...umani. Nu puteam sa-mi eliberez puterile, iar monstrul se apropia din ce in ce mai mult. Singurul care putea lupta cu demonul era Metushem. Eu puteam sa-l ajut doar cu niste vraji. Am desfacut vraja de micsorare si dragonul si-a luat forma initiala. Desigur, cea de invizibilitate o putea folosi, dar demonul traise in intuneric ani de zile, deci se baza mai mult pe miros.
-Methusem, distruge demonul asta! Nu il pot aduce la forma lui umana, nu stiu ce i s-antamplat, dar cu siguranta a fost torturat cat timp mai era el insusi.
Intre timp, eu am facut o vraja de lumina ca sa ma pot feri de demon, daca ar fi incercat sa ma insface, si mi-am scos sabia Phoenix. Djinul Phoenix era unul care nu cerea eliberarea puterilor mele, atata timp cat il pastram doar in sabie si ii foloseam doar abilitatea de vindecare.

In cep sa lupt cu acel demon, lovindu-l cu voada cu ghearele, scuipand foc in el. Apoi dupa ce il ametsc bine de tot il nsfac si il trantesc de pamant, ingropandu-l in pamant panala gat. Astfel il imobilizasem. Apoi imi intorc spatele la el si imi pragatesc coada plina cu tepi sa ii dau ultima lovitura, lovitura de gratie, sa il decapitez. Ezitasem un pic crezad ca ezitarea nu avea cum sa fac sa pierd nimic fiindca el era imobilizat.

-Methusem, stai! Da-te inapoi!
Inainte de a da el lovitura de gratie, m-am apropiat de demon. Imi era mila de el si simtisem si ezitarea lui Methusem. Demonul era innebunit de o durere care nu avea nicio legatura cu ranile lui fizice. Am incercat sa-i redau forma umana si sa-i rup blestemul, dar era prea tarziu pentru el. Era prea obisnuit cu ea, probabil de sute de ani. Nu mai avea nicio sansa si suferise destul. Am intins sabia spre el, voind sa fac o magie suprema de cel mai inalt grad al maestrilor vrajitori, ca sa-l aduc in forma lui originala. Demonul isi dadu seama de ce voiam sa fac si se elibera atat de repede incat nici nu am avut timp sa reactionez. Ma prinse de maini si mi le strangea ca intr-o menghina. Se apropie de urechea mea si sasai ceva ce semana cu: ''Sufletele celor ca mine sunt prinse etern in temnitele astea. Elibereaza-le, te implor, si elibereaza-ma si pe mine de chinul asta pe care nu-l merit, atata timp cat mai pastrez ceva din umanitatea de altadata. Salveaza oamenii de aici!''
Demonul se impinse in sabia pe care o tineam strans in maini si muri in cateva clipe, corpul lui transformandu-se in praf. In urma lui ramase doar o luminita alba, stralucitoare, care fusese absorbita de inelul dat de Artemis. Acum mai avea sansa de a se odihni in pace, odata ce infaptuia o fapta buna sau ajuta pe cineva. Sufletul lui inca pastra constiinta unui om. Mi-am amintit de celelalte camere ferecate cu usi de fier. Le-am verificat si pe acelea. Toate contineau suflete umane ratacitoare in corpurile unor demoni. Am verificat apoi daca mai era ceva viu in acele tunele, iar apoi m-am hotarat sa le distrug. Temnitele alea nu vor mai provoca durere si suferinta nimanui.
-Meth, distruge inchisoarea asta! Focul va purifica toata durerea care a fost provocata aici! Ai grija sa ma protejezi de focul tau insa!

-Urca-te in spatele meu si tine-ti respiratia. Spun eu si dupa ce ea se urca eu imi iau zborul si de data asta lansez intai cele 2 gaze separat, pana umplu incaperea de gaz. Apoi la urma lansez un val de foc si cu forta unui munte strapung tavanul si ies in inaltul cerului. In urma noastra se auzi o explozie puternica, inchisoarea distrugandu-se.

Aceasta arunca in flacari totul, pana se transforma in cenusa si nu mai ramase nimic in urma. Am iesit dintre ruine Amon si am facut sa creasca deasupra locului un imens copac cu flori albe, care le acoperi cu radacinile lui. Locul inca era trist. Nicio magie, indiferent cat de puternica, nu putea distruge sau schimba acel copac, va fi acelasi etern.
Mi-am vazut mai departe de drum, aducandu-l pe Meth la dimensiunile unui pisoias.

-Si acum de ce m-ai lasat un pic mai mare decat data trecuta? O intreb eu curios.

-Nu esti mai mare, ti se pare tie!
Dupa ce am mers mai bine de jumatate de zi prin zapezi, voiam sa ma opresc undeva la adapost de viscol si sa ma odihnesc putin. Am gasit niste crengi aplecate ca o cupola, sub care puteai sa stai fara griji. In timp ce incercam sa ma incalzesc putin, mi se alatura o vulpe. La inceput, doar ma privea din departare, apoi se apropie cand am scos niste mancare din geanta. Am impartit-o cu ea, iar dupa ce se satura, adormi langa mine. O mangaiam pe cap, cand o sageata veni direct spre ea. Am reusit s-o prind la timp. Vulpea se trezi speriata. Simtea si ea pericolul si nu indraznea sa plece de langa mine. Am iesit din adapostul improvizat si m-am uitat spre locul de unde venise sageata.
Nu era doar un singur arcas, erau vreo douazeci si foloseau sageti otravite. Si nu doar arcasi, ci si alti razboinici cu lanci si topoare. Ma uitam mirata la ei. Erau la vanatoare? Trecusem eu un hotar nepermis? Ei se pregateau sa ma atace. Razboinicii stateau in spate deocamdata, ca sa nu intre in bataia sagetilor, care se prabuseau la betisoarele rupte la piciarele mele. Tipii cu lanci se repezira la mine, dar se trezira cu niste cucuie de toata frumusetea.
-Cine esti tu? zbierara ei. Esti un campion al vreunui rege care a venit la competitie?
Habar nu aveam despre ce vorbeau, dar hotarasem sa le joc jocul.
-Da. Vulpea e companionul meu, deci nu aveti voie sa o atingeti.
Ei aprobara si imi facura semn sa-i urmez.

Eram un pic invidos si gelos pe ea ca alesese vulpea ca companion dar preferasem sa nu spun nimic poate ca era mai bine ca alesese vulpea. Totusi eu trebuia sa nu fiu vazut sa fiu arma ei secreta. Insa nu ma puteam distra un pic cand imi daduse puterea de invizibilitate. Ma fac invizibil iesind din poseta ei si aruncand niste flacari spre acei arcasi, flacari care pareau ca se nasc din neant.

Inainte sa se dezmeticeasca razboinicii, il prind pe Methusem si il indes din nou in geanta.
-Stai cuminte la locul tau! ii soptesc eu. Planul era sa ne dam seama ce-i cu locul asta, asa ca nu actiona de capul tau, altfel ne pui pe amandoi in pericol.
M-am intors spre oamenii care se holbau spre mine.
-Ma scuzati, am mancat niste ardei iute si nu ma simteam prea bine, dar acum, in mod miraculos, mi-am revenit!
-Nici nu vreau sa stiu din ce parte a iesit asta! spuse in gluma un arcas, iar eu m-am inrosit ca focul.
Imi venea sa-l strang de gat pe Meth. Ne-am continuat drumul, pana am ajuns intr-un orasel.

Eu o ascultasem si stau cuminte in poseta ei. Ma miram insa cum putuse sama prinda daca eram invizibil. Oare ea putea sa vada si obiectele si fiintele invizibile?

Puteam sa-l vad pe Meth doar pentru ca il vrajisem cu sceptrul lui Hecate. Acesta avea abilitatea de a ma proteja impotriva vrajilor, chiar si celor facute de mine.
M-au dus la conducatorul acelui tinut. Acesta era un batranel chel si impovarat de griji. Doar ca sa-si continue glumele nesarate, razboinicii ma prezentara drept ''domnita cu gaze''. Batranul facu abstractie de ceea ce ii spusera ei si se purta cumsecade cu mine. Pregati un pranz bogat in cinstea noului oaspete si manca si el alaturi de mine. Vulpea fusese hranita deoparte, iar eu mai indoseam cate un copan de pui in poseta. Desigur, cel mai mult strecuram legume, razand de Meth in sinea mea.

Mancam si legume nu doar carne. Spre deosebire de dinozauri care erau fie ierbiori fie carnivori, dragonii erau omnivori. Dar cu toate astea preferau carnea insa se multumeau si cu legume. Asa eram si eu un dragon care manca orice.

-Unde ma aflu, batrane? l-am intrebat.
-In Tinutul Verii!
-Dar aici sunt sloiuri de gheata.
-Eh, a fost candva vara! ofta batranul. Dar asta in urma cu cativa ani, inainte de a veni noul rege la putere. Nimeni nu stie cum a reusit sa cucereasca atatea natiuni intr-un timp atat de scurt. Cei care se impotriveau, mureau peste noapte, asa ca nu era niciun martor care sa aduca la lumina ce se intamplase. Fiica mea este prizoniera acelui rege.
Batranul isi sterse lacrimile si continua:
-O data la cinci ani, regele organizeaza un concurs al campionilor din diferite regiuni ale regatului. Ne va oferi libertatea si va renunta la tron, daca unul din campionii nostrii castiga, dar pana acum nu a castigat decat al regelui.
-As vrea sa vorbesc cu acest rege.
-Daca tii la viata ta, nu te sfatuiesc sa mergi la o moarte sigura.
-S-ar putea ca acest rege sa priveasca in ochii Mortii. Unde este palatul lui?
Batranul imi dadu indicatiile necesare si imi dadu si niste provizii de drum. A doua zi de dimineata am pornit la drum. Vulpea mi se alatura.
Calatoria dura cateva zile, dar am ajuns in cele din urma la un palat. Am fost intampinata de garzile regale.
Am fost dusa in fata regelui. Acesta era un om voinic si mandru, dar avea intiparita pe fata o cruzime si o rautate fara seaman. Era inconjurat de mai multi sfetnici si soldati, dar cel care-mi atrase atentia era un servitor bogat, care parea ca-i sufla in ceafa regelui.
-Arata-ti fata, campionule!
Am facut cum mi s-a cerut si toti au inceput sa rada.
-Ce idiot ar trimite o fetita drept reprezentat la o competitie?! Asta e vreun soi de gluma? Sa stii ca nu tolerez sa fiu luat in ras! Cine te-a trimis?
Ma pregateam sa-i torn niste minciuni, cand in sala tronului intra o tanara. Dupa felul in care mergea si se misca, era de neam inalt.
-Printesa Theia! i se adresa ursuzul rege. Ce vant te aduce pe aici? Te-ai mai gandit la propunerea mea?
Tanara il privi dezgustata, dar nu i se citi nicio emotie pe fata cand vorbi.
-Da, m-am gandit. Am luat decizia sa-mi chem un reprezentant al tinutului meu, care sa fie purtatorul meu de cuvant in competitie.
-Oh, si cine e acest campion? urla regele.
-Ea! spuse printesa, aratand spre mine.
Alt val de rase isterice cuprinse sala. Printesa astepta pana se opri si ultimul, apoi continua:
-Ea va fi reprezentanta mea, deci vreau sa fie tratata ca atare. De asemenea, vreau permisiunea sa o vad in fiecare zi, la fel cum fac si ceilalti lorzi cu campionii lor.
-Prea bine! se incrunta regele. Desi imi pare nespus de rau sa vad ca tanara asta isi risca viata intr-o competitie ca asta. Oricum ar fi, daca ea pierde, si tu vei pierde printesa. Te voi face sa regreti raspunsul acesta!
Printesa se inclina politicoasa si imi facu semn sa o urmez. Mergeam tacuta in urma ei, intrebandu-ma ce pune la cale. Vulpea inca se tinea dupa mine. Se pare ca imi facum un prieten in tinutul asta rece.
Palatul
Theia

Eu din poseta ii soptesc:
-Uita-te pe cer, acum repede. Norii sunt de partea ta. Alcatuiesc imaginea unul leu sau a unui lup. Oricum ai lua-o, e semnul victoriei.

-Da, Meth! Sper ca regele se uita si el.
Dupa ce am ramas singura cu printesa in camera ei, aceasta isi pierdu calmul si izbucni in lacrimi.
-Te-a trimis tatal meu? ma intreba ea.
-Nu. Nici macar nu il cunosc. Eram doar in trecere prin tinutul asta, deci nu cunosc pe nimeni inca.
-Ah, inteleg. Atunci, ma tem ca ne-am bagat intr-o mare belea.
-Nu. Regele avea de gand sa ma omoare daca nu interveneai tu. Vreau sa te ajut, asa ca pune-ma la curent cu ce se intampla pe aici.
-Nu vad ce rost ar avea, dar bine. Sunt fiica regelui din tinutul verii si regele din tinutul acesta ma tine prizoniera, desi el spune ca sunt aici ca oaspete si o posibila prietenie intre cele doua regate. Oamenii mei ma iubesc si multi s-au revoltat impotriva deciziei tatalui meu de a ma trimite aici, dar si-au dat seama ca nu are rost sa-l invinuiasca pe tata, asa ca au pornit intr-o misiune de salvare pe teritoriul acesta. Au fost prinsi de soldatii acestui barbar si au fost masacrati. Partea ciudata e ca atunci cand le-am vazut cadavrele oamenilor mei, erau pline de rani care nu puteau fi facute de niste soldati oarecare, mai degraba de niste animale demonice. Si toti au fost ucisi in acelasi fel, iar unele parti si organe ale cadavrelor lipseau. Oh, a fost ingrozitor si ma simt atat de vinovata... Singurul meu refugiu de cand sunt aici este biblioteca palatului.
Printesa continua sa planga, iar eu nu stiam ce sa-i spun ca sa o linistesc. Am stat acolo si-am tacut.
-Ce-i cu concursul asta?
-Acest rege e puternic, foarte puternic. Intr-un timp atat de scurt a reusit sa supuna regat dupa regat. Nu mai exista regatul Primaverii si al Toamnei si nici orasele independente. Acum mai este doar o mica parte din tinutul Verii si eu am fost trimisa aici in semn de pace. Acum regele a avut parte de multe revolte din tinuturile cucerite, asa ca a hotarat sa le elibereze, cu conditia ca lorzii acelor tinuturi sa-si aleaga un reprezentant, cel mai puternic si inteligent pentru a participa intr-o competitie cu alti campioni, inclusiv cu cel al lui si doar unul va fi liber. Acei lorzi isi cheltuiesc si ultimul banut pentru a angaja cei mai cruzi asasini carora li s-a dus numele prin tot tinutul. Teroarea va incepe intr-o saptamana. Atunci ii vei intalni pe toti ucigasii, pe care regele ii numeste campioni.
-Cine urma sa fie campionul tau?
-Nu stiu. I-am trimis vorba tatalui meu si singurul raspuns pe care l-am primit, a fost ca reprezentantul nostru va aparea singur intr-o noapte cu luna plina. Afara e luna plina, deci am crezut ca tu esti.
Voiam s-o mai intreb cate ceva, dar o servitoare intra in camera si ma anunta ca locul in care aveam sa stau e gata. Am urmat-o pe holurile reci ale castelului.
-Ce fel de asasin mai esti si tu? ma intreba ea. Ai vreun nume mai special? Un nume pe care l-am mai auzit?
-Nu. Nu sunt un asasin. Eu sunt Yozora.
-Atunci e rau de tine, fetito! Ca sa supravietuiesti in jocul asta macabru, va trebui sa nu ai mila! Si ar trebui sa-ti alegi pentru concurs un nume mai infiorator, altfel inainte de competitie, ceilalti competitori iti vor face viata un calvar si vei fi prima eliminata.
-Multumesc pentru sfat, dar nu va fi nevoie.
-Cum vrei! Desi imi pare rau sa vad o viata luata de tanara.
Am ajuns in fata camerei mele. Era in partea de nord a palatului si avea tot confortul necesar, ba chiar mai multe.
-Regele ii trateaza pe campioni cu tot ce au nevoie. Nu trebuie sa le lipseasca nimic. Ai un dulap plin de rochii si pantofi, plus alte bijuterii. O sa ma intorc in cateva minute cu cina, intre timp poti face un dus daca simti nevoia.
-Adu ceva si pentru vulpea mea, iar pentru mine sa aduci mai multa mancare, te rog.
Femeia incuviinta si facu o mica plecaciune, apoi pleca.

Dupa ce yozora ramane singura ii spun:
-yozora, daca e dupa cum spune servitoarea, atunci voi intra si eu in joc alaturi de tine. Si nu voi avea mila fata de nici un adversar. Daca e pe viata si pe moarte asa sa fie. Voi ucide toti adversarii. Insa cred ca va trebui sa imi redai dimensiunea normala. Asamic, focul meu nu va avea prea mult succes.

-Nu-i chiar asa simplu, Meth! S-ar putea sa ne punem cu niste forte pe care nu le intelegem si sa punem in pericol nu doar vietile noastre, ci si a altor persoane. Pana nu aflam mai multe despre cine este adevaratul dusman si secretele puterii lui, nu putem actiona. O sa intru in concurs si voi juca dupa regulile lor, astfel incat sa nu ne banuiasca niciunul dintre ei, apoi cand se asteapta cel mai putin, e randul nostru sa atacam. Ma indoiesc insa ca inamicul se va speria de putin foc... Nu pot formula nicio teorie, pana nu analizez situatia.

-Bine, sunt de acord. Insa oare tu cunosti adevarata mea putere? Totusi as putea profita de faptul ca sunt atat de mic si sa iti arat toate puterile mele.
Mai pot crea o ceata intunecata, pot crea fie cutremure locale lovind pamantul cu coada fie cutremure generale lovind cu foc in vulcani si incurajandu-i sa erupa. Toate astea si multealtele pot face candsunt de dimensiuni normale.