Tema One-shot

Dezolare

Existăm, dar nu suntem vii.
Dacă ne răneşti, din vene ne curge sângele altora.
Împuşcă-ne, fă-ne bucăţi, înecă-ne, îngroapă-ne. Te vom găsi în cateva ore să-ţi mulţumim cum se cuvine pentru tentativa de glumă. Te avertizăm, nu ne plac bancurile proaste.
Doar focul şi credinţa adevărată ne pot nimici.
Nu ne poţi ascunde nimic - intenţie, gând sau amintire; mintea ta ne este ca o carte deschisă.
Îţi provocăm o stare de nelinişte de fiecare dată când ne întâlneşti, deşi în aparenţă nu-ţi acordăm atenţie. Mereu faci greşeala fatală, suprimându-ţi instinctul de a o lua la fugă, iar  abia în ultimele secunde realizezi că eşti la fel de vinovat pentru propria ta moarte pe cât suntem noi.
Cine suntem?
Suntem fiorul de pe şira spinării, umbrele care te înspăimântă, monştri din visele tale, pericolul ascuns în negura istoriei.
Suntem vânătorii perfecţi – rapizi, tăcuţi, nemiloşi, eficienţi, insensibili la oboseală şi nu avem conştiinţă. Adesea ne înrolăm ca mercenari în războaiele altora; sângele este singura plată pe care o cerem.
Timpul alterează orice materie, însă noi rămânem neschimbaţi în ciuda secolelor sau chiar mileniilor.
Acumulăm o mulţime de cunoştinţe pe parcursul îndelungatei noastre vieţi de după moarte; am putea cu uşurinţă să ne organizăm pentru a deveni o putere intergalactică, dar asta contravine firii noastre.
Spre deosebire de restul fiinţelor, noi nu formăm comunităţi, nici nu avem un teritoriu al nostru. Ne repugnă ideea de stabilitate sau solidaritate. Întunericul şi Solitudinea sunt singurii tovarăşi de care avem nevoie. Dacă doi din neamul nostru s-ar întâlni într-o mulţime, nu ar schiţa niciun gest, ci şi-ar vedea fiecare de drumul său deoarece nu ar avea ce să îşi spună.
Ne-am răspândit în întregul univers fără să ieşim în evidenţă. Rareori suntem observaţi de ceilalţi.
Suntem vampiri, Pribegii Nopţii.



Numele meu este M. Viaţa nu mi-a oferit nimic în afară de cerul liber deasupra capului. Zilele trec nesuferit de greu; lupta pentru supravieţuire pe străzi mi se pare din ce în ce mai dificilă. Sunt soldatul rătăcit pe un teren minat. Un pas greşit are sa-mi aducă liberarea mult dorită, ştiu că nu va mai dura mult. Vor mai trece două zile, poate trei…
O noapte rece. Vântul tomnatic mă face să tremur; hainele subţiri nu mă protejează prea mult. Cred că urmează să se întâmple ceva, foşnetul frunzelor uscate mi-o şopteşte.
Te văd, Moarte. Simt că tu eşti în timp ce mă plimb la braţul tău. Mereu m-am întrebat cum araţi. Eşti întruchipată de un bărbat înalt, cu plete argintii şi haine negre. Mult mai bine decât clasica siluetă gârbovită cu mâini scheletice.
Vreau să te întreb în cine ţi-ai uitat înfiptă coasa, dar mă abţin. Nu se cade să stric solemnitatea ultimelor mele minute cu o glumă nesărată.
Ajungem pe o alee pustie. Semn clar: asta a fost. Apuc să te mai privesc o ultimă dată înainte să te năpusteşti asupra mea.
Zâmbetul tău îmi rămâne întipărit pe retină. O durere cumplită mă paralizează. Uit de tot şi de toate. Devin o păpuşă de cârpe ghemuită la pieptul tău.
Cât te-am aşteptat…!




Bubuitul surd al unui tunet îndepărtat mă aduce în prezent.
Numele meu este M. şi sunt vampir.
Uneori cad într-o letargie soră cu visarea. De fiecare dată rememorez scena transformării mele, încercând să-i aflu motivul. Mă obsedează în continuare, deşi au trecut şapte ani de-atunci.
Mă aflu pe o planetă îndepărtată numită Walpurgia. Pustiu întunecat şi rece. Un loc mort, ideal pentru morţii care umblă.
Când trăiam, perspectiva de a fi singură într-un asemenea spaţiu mă îngrozea. Acum mă simt bine. Cine să-mi întrerupă gândurile, cine să mă atace…?
Moartea îmbrăcată în costum elegant m-a părăsit pe acea alee. Am zăcut acolo, agonizând întreaga noapte, întrebându-mă de ce încă nu-mi venise sfârşitul. Apoi a urmat ziua: razele soarelui au muşcat fără milă din trupul meu slăbit până la apus. Treptat, am realizat că odihna veşnică la după care tânjeam nu mă va mântui niciodată. Mi-a fost foarte greu să mă acomodez cu noua mea natură de prădător, dar nu imposibil.
Negru, pretutindeni negru. Ceea ce văd acum e o reflexie a sufletului meu epuizat. Cizmele mele cu toc păcăne sec pe solul crăpat.
Nu înţeleg de ce, în ultima secundă, Moartea mi-a oferit sângele său şi, odată cu acesta, imortalitatea. Port cu mine o mulţime de întrebări pe care sper să i le pot adresa cândva. Pentru că, draga mea Moarte, să nu crezi că îmi poţi da visul peste cap, iar apoi să scapi aşa uşor! Poate ai reuşit să te ascunzi pâna acum, dar, ţine minte, am o eternitate la dispoziţie să te găsesc.
Sunt fiorul de pe şira spinării, umbra care te înspăimântă, monstrul din visele tale, pericolul ascuns în negura istoriei.
Numele meu este M. şi sunt Fiica Morţii.